DACOLOGICA

Despre Indra, una dintre divinitaţile triadei supreme a mitologiei vedice s-a presupus că ar fi fost zeul şi călăuza spirituală a triburilor arice care au invadat India (mileniul II î.H.) distrugând, în numele lui oraşe indigene (pura) de unde şi epitetul de Purandara (distrugătorul de cetăţi).(1)

Ceea ce trebuie înţeles de aici, chiar dacă nu este pe placul exegeţilor indieni, este faptul ca la momentul sosirii lor in India, triburile arice aveau deja o ştiinţă mitologică vedică, formată cel mai probabil în teritoriul matcă. Cât despre locul de formare a acelui străvechi popor indoeuropean iată o teorie mai puţin vehiculată : indoeuropeana primitivă poseda cuvântul pentru fag (*bhagos) iar graniţa de est a fagului este linia Kaliningrad – Odesa (cel mult până aproape de nordul Caucazului) (2).

Un prestigios savant francez, George Dumezil, după descoperirile arheologice de la Boghazkoy (Turcia) avea să remarce prezenţa în mitologia hitită (în paralel cu cea iraniană) a unor zeităţi din Vedele indiene : Mitra-Varuna, Indra, cei doi Ashvini, Aryaman, Bhaga, Daksha, în forme asemănătoare ca funcţiuni şi semantică (3).

In prelungirea acestui traseu descendent faţă de direcţia de înaintare a migraţiei ariene se ajunge în spaţiul carpato-danubiano-pontic, unde zeităţile vedice predomină în antichitatea traco-geto-dacică iar urmele respectivei civilizaţii se văd până astăzi în legendele şi folclorul, limba şi obiceiurile românilor. >>>>

Există  câteva mari civilizaţii arhaice prezente şi azi, vii în  manifestările lor dublate ( lucru de la sine înţeles) de  culturile corespunzătoare, uşor de recunoscut după mai multe criterii: credinţele – un sistem :religios original, authentic,original, singular-  ritualurile, costumele, calendarele, cosmogonia etc. cum ar fi: cultura egipteană, peruană, mayaşă, chineză, iudaică , dacică ş.a.

Comparaţii, paralele, între monoteismul egiptean, iudaic şi dacic s-au scris şi există multe informaţii culminând cu istoria ultimelor două mii de ani când BIBLIA, care conţine Vechiul şi Noul Testament, dovedeşte apropierea conceptuală, dogmatică a acestor credinţe.

Doresc deocamdată să mă opresc asupra a două dintre popoarele vechi ale acestei planete şi anume : dac (docoromân)  şi chinez.

De ce le-am ales pe acestea? Pentru că deşi aşezate pe continente diferite, respectiv Europa şi Asia, oamenii acelor timpuri au simţit că Noul An începe o dată cu trezirea Naturii într-o nouă înmugurire, într-un nou ciclu vital. Aşadar ambele popoare au stabilit ceremonia acestei mari sărbători la începutul Primăverii >>>>

Rezumé:

Imaginarul religios se subsumează celui uman, constituind un spaţiu vast de cercetare pentru mitocritică, mitanaliză şi mitodologie, unde cercetătorii preistoriei, religiei, sociologiei, literaturii şi fenomenologiei îşi îndreaptă căutările, supunând atenţiei cititorilor aspecte şi interpretări inedite ale acestor domenii. Imaginaţia omului s-a manifestat încă din zorii civilizaţiei cu o forţă şi o vitalitate crescânde, astfel că adesea lumea divină se întrepătrundea cu cea a oamenilor şi animalelor. Rod al imaginarului colectiv, fiinţele misterioase din ordinea divinului ori a animalelor se căsătoreau cu oamenii, dădeau naştere unor urmaşi care aparţineau atât speciei ce deţinea atributele divinităţii sau regnului animal, cât şi pe cele ale umanităţii. Natura adevărată a fiinţei este frecvent pusă la îndoială. Se spune că în ritualul de iniţiere al călugărilor budişti, neofitului i se pune întrebarea: Tu eşti om sau şarpe? Un loc aparte în spiritualitatea poporului român îl ocupă lupul, simbol care se poate urmări din primele momente ale existenţei străbunilor noştri şi până în contemporaneitate, prin manifestările sale în[i]>>>>
imaginarul religios al geto-dacilor, în ritualurile religioase ale acestora, în textele istoricilor şi scriitorilor din antichitate, în literatura religioasă de mai târziu, în descoperirile arheologice mai vechi sau mai recente din ţara noastră, ajungând  până la scriitorii contemporani.

Este meritul lui Ion Gheorghe că a depăşit momentul istoric în care afirmarea spiritului naţional devenise politică literară şi a recuperat prin muncă tenace mituri şi legende, dându-le substanţa rafinată a poeziei, implicându-şi propria fiinţă într-o dimensiune a originalităţii. De 40 de ani se luptă să impună culturii române realitatea civilizaţiei megalitice, o lume de concepţie şi viziune sintetică. Polemic, consideră că exegezele tracologilor nu sunt validate din cauza bănuielilor clerului că le-ar putea deschide românilor ochii către altă perspectivă decât a dogmei oficiale. Crede că o armonizare a iconografiei şi a decriptelor tăbliţelor de plumb se va produce peste o generaţie sau două, iar acest lucru va consacra definitiv concepte ale magistraturii sacre şi ale zeilor conducători. În conştiinţa publicului cititor au ajuns numai segmente ale programului său literar, nicicum lucrările de sinteză care să releve densitatea şi nucleul germinativ al metafizicii sale. El umanizează un timp şi un spaţiu străvechi, îi conferă o cosmicitate fabuloasă, coboară până în neoliticul danubian pe care îl integrează nuanţat în civilizaţia tracică. Pe lângă o curiozitate nemărginită există tot mai mult sentimentul că o cultură poate fi decopertată până dincolo de bornele istoriei, fără ca semnificaţiile ei să fie descoperite integral sau să se ajungă vreodată la vârsta dintâi a omenirii. >>>>

Moto: „Însetat lupt spre a birui…

Dacia unită  să trăiască!“ (Rohonczy Codex, 2002, V. Enăchiuc, p. 267)
O teză falsă – demult şi interesat indusă din afară şi sprijinită, la noi, întreţinută, fortificată  prin „cai troieni“ sau agenţi „în soldă“ recrutaţi  „la faţa locului“ – ne-a aruncat ştiinţa istorică,  în ce priveşte originea poporului nostru, într-o „derivă“ din care nici azi nu s-a revenit la normal (cum am demonstrat într-o altă  comunicare¹).

Urmarea? Transformarea unui întreg popor, prin insistenţe academice, prin politici „educaţionale“, prin mass-media – într-un vinovat fără vină într-o problemă esenţială: necunoaşterea şi nerecunoaşterea strămoşilor autentici, – traco-geto-dacii. Este vorba despre aşa-zisa teză a „romanizării“ autohtonilor din întregul spaţiu al Daciei, atât în spaţiul cucerit de Roma imperială, cât şi … „la distanţă“, în întregul spaţiu rămas necucerit. Aceasta este susţinută şi azi, atât împotriva evidenţei din izvoarele istorice, a interpretării lor profesionale, cât şi împotriva logicii istorice, de către „ştiinţifici“ai Academiei, ai institutelor, facultăţilor şi muzeelor de profil, cât şi prin politicile şcolare, educaţionale ale guvernelor. >>>>

Societatea Internaţională ”Reînvierea Daciei” şi revista ”Dacia magazin” se mândresc cu faptul că ideile şi dovezile despre vechimea şi prioritatea culturii daco-geţilor în ansamblul concertului mondial cultural -  idei ilustrate cu competenţă în cartea doctorului Napoleon Săvescu, ”Noi nu suntem urmaşii Romei” – îşi găsesc confirmarea, o dată în plus, în expoziţia deschisă în New York la ”Institutul pentru studiul lumii antice” din cadrul Muzeului Universităţii din Manhattan ( 15 E 84 St ) unde pot fi văzute şi admirate exponate uluitoare ce dovedesc, fără niciun dubiu, că CEA MAI VECHE CULTURĂ A LUMII A FOST ÎN SPAŢIUL NOSTRU DE ORIGINE (s.r.)

”THE NEW YORK TIMES”, cel mai prestigios ziar din Statele Unite ale Americii, publică, la 1decembrie a.c. – în secţiunea Science - un articol despre această expoziţie, articol scris de John Noble Wilford şi intitulat ”A Lost European Culture, Pulled From Obscurity”.

Prezentăm mai jos fragmente traduse în limba română din acest articol.

O CULTURĂ EUROPEANĂ PIERDUTĂ, SCOASĂ DIN OBSCURITATE >>>>

Denumirea stiintifica : TECTORUM

Popular : Urechelnita, urechiusca ! Face parte din familia ALOE, planta medicinala dar si mitica, ce are o recunoastere din inca vremile preistorice, si era traditionala a exista pe acoperisul fiecarei case dacice. Devenind un semn mitic si  medicinal, de intinerire a fetei omenesti prin efectul lichidului existent in frunzele sale, ajunge a fi zeificata pana si  de faraonii Egiptului.

In poza alaturata aveti planta asta minunata TECTORUM, existenta si ingrijita si in gradina mea din Australia. Cine  trece pe la Biblioteca “Mihai Eminescu”-Cringila, N.S.W, va primi cadou si o planta  “urechiusca”, descoperita si folosita de Traco-Dacii cei preistorici si dusa apoi pe cai maritime sau terestre in diferite directii ale lumii acelor vremi!

Ioan MICLAU – AUSTRALIA

Trei comunicări prezentate la Congresele anterioare de Dacologie

… Şi a fost anul 2006-ANUL DECEBAL. S-a ţinut, în iunie, şi cel de-al VII-lea Congres Internaţional de Dacologie sub preşedinţia aceluiaşi mare român, dr. Napoleon Săvescu, Congres închinat memoriei primului mare erou şi martir din „tristul nostru călindar”, cum ar zice părintele Gala Galaction, Regele Decebal, la cei 1900 de ani de la trecerea lui în nemurire. Oficialii noştrii n-au aderat la propunerea de a-l comemora şi domniile lor pe cel care, atunci, s-a jertfit pentru libertatea ţării sale, copleşit fiind de cea mai mare forţă distrugătoare a Antichităţii, Imperiul Roman. După unele ezitări şi după schimbarea titularului, Ministerul de resort, în locul „Anului cultural Traian” s-a decis pentru a omagia „integrarea” regatului dac, printr-un război de cucerire şi jaf, în „lumea romană”, prefigurând, fie şi parţial, actuala „integrare” atât de dorită de „clasa politică”. La omagierea unei asemenea „integrări” i-a mai adăugat, probabil la o „sugestie” superioară, şi o altă omagiere: „Anul Carol I”, fapt care ne aduce aminte de prima mare eroare politică a istoriei noastre moderne – înlăturarea, prin complot, de către o mână de oameni politici şi câţiva militari înalţi dar sperjuri, a Domnului şi simbolului Unirii Principatelor, Alexandru Ioan Cuza. >>>>

Congresul al X-lea de Dacologie: Mihai Eminescu 2009 (06.15.2009)
Puţine ţări ale lumii se pot mândri cu valori perene care iluminează spiritul, care comprimă timpul şi care continuă să fie embleme ale creativităţii acelui popor din mijlocul căruia a izvorât acea valoare universală. Una dintre aceste ţări este România şi una dintre aceste valori este, fără îndoială, Eminescu.
Parafrazându-i pe Nicolae Bălcescu şi pe Marin Sorescu, îmi permit să afirm că, undeva, în spaţiul european, la nordul Dunării, de o parte şi de alta a Munţilor Carpaţi, există de milenii o ţară mândră şi binecuvântată între toate ţările semănate de Domnul pe pământ, o ţară cu şesuri mănoase şi dealuri unduitoare, cu ape limpezi şi cu piscuri semeţe de munţi, o ţară frumoasă şi primitoare cum nu e alta pereche… Şi, pentru că trebuia ca acestei neasemuite ţări să i se dea un nume, i s-a spus, simplu, Eminescu. >>>>

Câteva consideraţii privind legea fundamentală a comodităţii în vorbire – factor important în evoluţia şi continuitatea limbii daco – române

Orice limbă vorbită în prezent de o anume populaţie are în spatele ei o evoluţie care pornerşte  de la un punct originar ce nu poate fi determinat în timp cu  exactitate.

Limbile s-au format în mod diferit; dacoromâna de pildă s-a închegat prin închidere, adică prin materialul lingvistic originar, care a constituit fondul principal de cuvinte şi structura gramaticală de bază, la care s-au putut adăuga şi nesemnificative influenţe ale populaţiilor de adstrat.

Pornim de la o realitate demonstrată ştiinţific, pe baza unor cercetări ale unor savanţi de prestigiu străini precum americanca specialistă  în studii indo-europene, Marija Gimbutas, sumerologul, A.F Kifkin şi nu numai, ca şi a celor români, anume a existenţei limbii pelasge ca limbă originară, cu nucleul de formare în Carpaţi. >>>>

Peştişani nu înseamnă, aşa cum spuneam într-un articol precedent, numai comuna marelui nostru Constantin Brâncuşi şi Liceul “Constantin Brâncuşi” din localitatea de reşedinţă.

Am scris despre interglaciarul Boroşteni şi Peştera Cioara precum şi despre faptul că prezenţa lor pe raza comunei reprezintă o adevărată comoară. Ştiaţi însă că satele comunei Peştişani, cu excepţia unui metoh disputat prin moarte de om, n-au aparţinut Mânăstirii Tismana? Continuăm seria  dezvăluirilor inedite despre Peştişani, răsfoind documentele vechi legate de satele aparţinătoare.

ATESTĂRI DOCUMENTARE, DATE INTERESANTE DIN ISTORIA LOCALITĂŢII

PEŞTIŞANI – DATE GENERALE

Suprafaţa comunei Peştişani este de 216,87 km² iar populaţia în anul 2002 era de 4.283 locuitori, răspândiţi în şapte sate: Peştişani, Boroşteni, Brădiceni, Frânceşti, Gureni, Hobiţa, Seuca.

Densitatea locuitorilor este de doar 19,74 loc./km² având în vedere că teritoriul său porneşte de la o altitudine de 2-300 metri şi urcă în munţi până în creasta Oslei care ajunge până la 1946 m. Este amplasată in jurul latitudinii nordice de 45°04 min. şi pe meridianul estic de 23°02 min. >>>>

Cele două volume ale impresionantei lucrări, Spiritul Olteniei – pod peste himere – holograme pentru Europa (2007), de Dan Lupescu, sunt dedicate nepieritoarei memorii a domnitorului / regelui valah, Mihai Viteazul, cel ce – după Regalian (258 – 268 d. H.), strănepotul regelui Decebal – a înfăptuit o nouă re-Unire a Valahimii (Dacoromânimii) între hotarele superbei Dacii antice, desigur, «în ajunul împlinirii a 550 de ani de la naşterea sa, precum şi sculptorului nepereche, Constantin Brâncuşi, la primul veac de eternitate a capodoperei Sărutul, piatră de hotar în sculptura mondială a seco-lului al XX-lea…». Din cuvântul autorului, Lămurire, reţinem că lu-crarea Spiritul Olteniei era gata de tipar încă din noiembrie 1999, dar n-a putut fi publicată din motive de ordin pecuniar («a rămas suspen-dată din lipsă de prieteni cu vocaţia mecenatului»), că avea şi păstrea-ză de atunci prefaţa Fiziognomia poetului, fiziognomia publicistului – ecouri remanente, de Constantin Dumitrache (ce, „între timp, a tre-cut în lumea celor drepţi, între stele“), că – în cei opt ani care s-au scurs de-atunci şi până la tipărire – a continuat să şlefuiască şi îmbo-găţească lucrarea: >>>>

Care este originea numelui gentilic de Basarab, cînd şi cum a apărut el în istoriografia românească, care este semnificaţia sa profundă, sînt probleme de care s-au preocupat, cu rîvnă sau în treacăt, mai toţi istoricii noştri de seamă.

Scopul celor cîtorva considerente care urmează nu este de a revizui exhaustiv starea actuală a problemei, nici măcar de a dezvolta o analiză întrucîtva mai cuprinzătoare dedicată aceastei probleme, ci, doar de a semnala posibilitatea de a aşeza problema pe baze încă neluate în seamă pînă acum.

În această intenţie, ca bază de aşezare introductivă a subiectului, se va face referire la doar două studii care, în epoci total diferite, l-au abordat din două puncte de vedere distincte. Mă refer la „Basarabă” (capitol in Etymologicum Magnum Romaniae, vol. III) a lui B. P. Haşdeu şi la „Thocomerius–Negru Vodă”, cercetare oferită de profesorul Neagu Djuvara.

Privind în ansamblul lor aceste două studii se observă că, în timp ce articolul lui Haşdeu este larg investigativ, chiar „luxuriant” putem gîndi, acela al profesorului Djiuvara se reduce la >>>>

Mihai Eminescu : „ În România totul trebuie Dacizat”

Puţine ţări ale lumii se pot mândri cu valori perene care iluminează spiritul, care comprimă  timpul şi care continuă să fie embleme ale creativităţii acelui popor din mijlocul căruia a izvorât acea valoare universală. Una dintre aceste ţări este România şi una dintre aceste valori este, fără îndoială, Eminescu.

Parafrazându-i pe Nicolae Bălcescu şi pe Marin Sorescu, îmi permit să afirm că, undeva, în spaţiul european, la nordul Dunării, de o parte şi de alta a Munţilor Carpaţi, există de milenii o ţară mândră şi binecuvântată între toate ţările semănate de Domnul pe pământ, o ţară cu şesuri mănoase şi dealuri unduitoare, cu ape limpezi şi cu piscuri semeţe de munţi, o ţară frumoasă şi primitoare cum nu e alta pereche… Şi, pentru că trebuia ca acestei neasemuite ţări să i se dea un nume, i s-a spus, simplu, Eminescu.

O explorare a plurivalentei opere eminesciene demonstrează actualitatea ideilor marelui nostru poet naţional, patriotismul fiind una dintre temele sale preferate. >>>>

Interesantul studiu din placheta De la Daci la Meşterul Ma-nole, de pr. dr. Alexandru Stănciulescu-Bârda (2005), este, de fapt, textul comunicării susţinute de autor la al VI-lea Congres Interna-ţional de Dacologie de la Bucureşti, din 30 iunie – 2 iulie 2005, în care se încearcă repunerea în circuitul cultural a unei „sfinte triade“ fundamentale a spaţiului spiritual al Daciei / Dacoromâniei (Vala-himii), ce s-a conturat prin cercetările interbelice şi din cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea, de la H. Sanielevici la Ion Pachia-Ta-tomirescu, Dacul-Mesager-Celest, Protagonistul Mioritic şi Meş-terul Manole: «În cele ce urmează – spune preotul-doctor Al. Stăn-ciulescu-Bârda –, vom încerca să schiţăm câteva trăsături comune da-cului zalmoxian, ciobanului mioritic şi meşterului de la Argeş, cu pri-vire la realitatea, sensul ontologic şi valoric al morţii umane în con-text cosmologic.» (p. 3).

Pelasgul > Valahul Zalmoxian, ori, mai exact spus Dacul-Mesager-Celest (Solul trimis din cinci în cinci ani la Dumnezeu), cel cu ştiinţa de a se face nemuritor, monoteistul, nu Thracul, rămas, după Reforma Zalmoxianismului, la vechiul politeism cogaionic, este – după cum observă şi Al. Stănciulescu-Bârda – omul care rupe «în sens prometeic, legăturile >>>>

PEŞTIŞANI – COMOARA DE LÂNGĂ NOI

Spunând Peştişani, gândul te duce la marele nostru Constantin Brâncuşi  şi la liceul cu acelaşi nume de aici.  Fiind invitat să  particip o întâlnire prilejuită  de împlinirea a 40 de ani de la absolvirea Liceului “Constantin Brâncuşi” din Peştişani, am luat la rând arhiva, constatând  că Peştişanii Gorjului deţin o adevărată comoară în materie de speologie. Răsfoind şi ziarele am constatat că unii jurnalişti scriu despre Peştera Ciorii într-o totală confuzie de date şi termeni. Culmea amatorismului o deţine un jurnalist care relata în ziarul său la începutul lunii mai, că peştera „este cea mai veche aşezare (sic!) umană din Europa” şi se intră în ea „cu mare dificultate”. Să clarificăm lucrurile prin textele bine documentate ale speologilor şi prin imagini semnificative de la faţa locului.  >>>>

Publicistica marelui Eminescu constituie un reper important în cercetarea originii românilor. Acesta susţinea, pe bună dreptate, că substratul limbii noastre este traco-ilir, peste care s-a suprapus latina. Un alt aspect subliniat este acela că românii nu sunt nicăieri în Balcani, estul şi sud-estul Europei, colonişti, venituri, ci sunt autohtoni, populaţie străveche, mai veche decât toţi conlocuitorii lor.

Comunităţile româneşti din sudul Dunării au stat în atenţia cercetătorilor români, în acest sens, avem monografiile lui Th. Capidan, precum şi cercetările lui Leca Morariu şi Traian Cantemir privind românii din Istria. În articolul Românii Peninsulei Balcanice, publicat în
Timpul în septembrie 1878, Eminescu scria: „Nu există un stat în Europa Orientală, nu există o ţară de la Adriatică până la Marea Neagră care să nu cuprindă bucăţi din naţionalitatea noastră. Începând de la morlacii din Bosnia şi Erţegovina, găsim pas cu pas fragmentele acestei mari unităţi etnice în munţii Albaniei, în Macedonia şi Tesalia, în Pind ca şi în Balcani, în Serbia, în Bulgaria, în Grecia până sub zidurile Atenei, apoi dincolo de Tisa începând, în toată regiunea Daciei până dincolo de Nistru, până aproape de Odesa şi Kiev”. >>>>

Aceasta scriere, dupa cum ne spune insusi titlu, are o tema din mitologii si legende, regasite in folclorul nostru romanesc, in cartile specialistilor care au avut dragul si previziunea valorii acestora!

Impulsionat de o curiozitate fireasca m-am intrebat, si ma intreb si azi, cum au ajuns aceste legende si mitologii universale ale creatiunii lumii in folclorul nostru romanesc? Ce fir tainic duce sau aduce in memoria omeneasca stirile unor fapte din vremile primare? Cum s-au suprapus apoi denumirile zeitatilor care desii aceleasi fiind in cultura universala port nume diferite! Stiu, cercetatorul istoric a si gasit explicatia corespunzatoare, potrivita, desi nu intotdeauna limpezirea unei realitati specifice istoriei unui popor sau grup de popoare. Totusi cum se face ca in folclorul nostru mai ales in  vorbirea orala populara gasim povestiri ce vin dedeparte, pe cand  cultura moderna pastreaza totul la un nivel foarte general, pana la urma nuantate ca inchipuiri omenesti! Umpland timpi si spatii devenind mai apoi, se zice, fermenti filosofiilor si religiilor urmatoarelor veacuri! >>>>

Filosoful / exploratorul pelasgo-dac, Aethicus Donares  (Ister), primul european

care descoperă  America, făcând ocolul Pământului cu 1057 de ani înaintea lui Magellan

În cel de-al V-lea secol de la naşterea lui Iisus Hristos, alături de alţi conaţionali din Dacia „generaţiei de aur“ (avem în vedere spaţiul Daciei lui Burebista / Regalian) – Niceta Remesianu (autorul imnului întregii Creştinătăţi, Te, Deum, laudamus… / Pe Tine, Doamne, Te lăudăm…, sfânt pelasgo-dac / valah ce se stinge în anul 416 d. H., în scaunul episcopal de la Remesiana, Dacia Sud-Dunăreană), Laurenţiu de Novae (autorul celebrelor omilii – De poenitentia / Despre pocăinţă şi De eleemosyna / Despre milostenie –, trecut la cele veşnice în scaunul episcopal de la Novae-Moesia, Dacia Sud-Dunăreană, în anul 418, după ce – la recomandarea epistolară a Papei Inocenţiu – stârpeşte erezia fotinian-arienistă ivită în eparhia sa), Auxenţiu Durostoreanu (episcopul de Durostor-Moesia, Dacia Sud-Dunăreană, mort în anul 420, autor – în 383 d. H. – al Scrisorii despre credinţa, viaţa şi moartea lui Ulfila / Epistula de fide, vita et obitu Ulfilae), Fericitul Ieronim de Stridon-Dacia (traducătorul Bibliei, din ebraică în latină, între anii 390 şi 405, înălţat la cer în 30 septembrie 420), >>>>

Romania va intra in Uniunea Europeana si va duce cu ea multe traditii care vor imbogatii patrimonial comun.Una din acestea va fi si Farmacia Dacica pe care pe care o vom gasi deja acolo prin bunavointa urmasilor lui Zamolxis.

Plantele de leac din farmacia dacica erau recunoscute in toata lumea veche, iar astazi niste firme ca Hofigal  si Fares, ne fac cinste cu produsele lor. Exista insa o planta miraculoasa careen-a ramas de la Daci, am pastrat-o cu toata cinstea, dar nu se cunoaste prea bine in farmacia verde.Este vorba de de o specie de “Aloe” autohtona.

Planta Aloe, cunoscuta de la inceputurile istoriei, a inceput sa devina celebra in ultima suta de ani, a inceput sa fie folosita industrial si sa fie comercializata in toata lumea in ultimii 50 de ani.   [ 1]

S-au identificat cca 250 de specii, majoritatea africane si s-au cultivat in America pe plantatii uriase, Produsele medicale  pe baza de aloe au cuprins aproape intregul spectrul produselor farmaceutice si se foloseste la scara industriala, beneficiind de o retea de distributie, reclama si  protectie industriala moderna. >>>>

Nu există neam pe pământ care să nu aibă un stramoş comun, un fondator al ţarii, ori al cetaţii-capitale, un erou mitic, anistoric, de la care regii sau prinţii trăitori în istoria concretă sa se revendice (1).

Aşa a fost prinţul Tezeu pentru cetatea Atena, Enea pentru poporul roman, Romulus – întemeietorul mitic al Romei, Huang-Di – Împaratul Galben pentru chineji, Scites – suveranul legendar al sciţilor şi tot astfel Negru-Vodă pentru valahii Munteniei .

Iar ca să-l înţelegem pe acest mitic Negru-Vodă trebuie, mai întâi să mergem în orient, unde şi astăzi mai există regate, ori case princiare ai căror conducători se revendică din prinţul Rama- eroul epopeii hinduse Ramayana.

Este cazul Thailandei, unde actualul suveran este Rama al IX-lea, precum şi unele state din istoria mai apropiată ori mai îndepărtată a Indiei : Rama-Gupta, un suveran din timpul imperiului Gupta; Rama-Raya, împărat în imperiul Vijaya-nagar; Rama-Chandra, conducător din  dinastia Yadava; Rama-Raya, rege în statul Maratha şi exemplele ar putea continua (2).

Facem precizarea că, potrivit celor mai autorizati exegeţi în indianistică, numele prinţului, Rama, înseamnă cel care se odihneşte, cel care aduce pacea, cel bun, cel plăcut, cel fermecător, cel drag, cel frumos, si nu în ultimul rând, cel negru (3). >>>>

De peste 150 de ani dicţionarele limbii sanscrite şi ulterior cele de mitologie generală spun lumii întregi că valahii au fost sacralizaţi ca zeitate colectivă a înţelepciunii denumită Valac-Hilya în mitologia vedică. Cu toate acestea continuă în mod absurd să se afirme de către filologi că etnonimul „valac” ne-ar fost atribuit după mai mult de două milenii de la această atestare de către slavii, care ar fi venit prin secolele VI-IX pentru a continua în spaţiul carpato-danubiano-pontic lecţiile de vorbire întrerupte în anul 271 d.Chr. de izgonirea romanilor numită retragerea aureliană. Prea a trecut, însă, mult timp de la formularea acestei explicaţii lipsită de orice temei pentru a nu respinge ca detestabilă aroganţa cu care Universitaţile din ţară şi mai ales Academia Română, refuză să accepte, după zeci şi zeci de ani de progrese în lumea tuturor ştiinţelor, că atestarea de cu 4000 de ani în urmă se referă la naţiunea română din moment ce toate dicţionarele alătură cuvântului „valac” şi pe cel de „dac”.

Prea ne este specific tandemul etnonimic „valac-dac” pentru a nu se remarca faptul că alături de zeitatea Valac-Hilya se află la mare preţ în mitologia vedică zeul Dakşa considerat zeu creator, „strămoşul primordial al tuturor fiinţelor lumii”, cum găsim înscris la V. Kernbach. >>>>

Există o legatură intre substantivul sanscrit aryaman, zeul vedic Aryaman, pe de o parte şi pe de altă parte numele de armân, cuvânt prin care se autodefineşte populaţia vlahă din sudul Dunării, chestiune asupra căreia vrem să ne oprim în cele ce urmează.

După cum a stabilit savantul francez Georges Dumezil, rădăcina lingvistică a lui aryaman este ,,arya”- populaţia nucleu a indo-europenilor (1).

Prin arya se înţelege omul aparţinînd uneia dintre castele brahmana, kshatrya, vaisya, în opoziţie cu casta sudrya şi cu neamurile barbare, prin urmare, neariene.

Un arya este un om nobil, nu în sensul de avut ci acel ce respectă ritualul vedic şi sacrificiile, cuvântul onorabil fiind mai aproape de sensul iniţial. De la arya s-a format un substantiv comun ,,aryaman”, desemnând o varietate de prieten .După alte variante arya înseamna sfântul, o mai veche denumire dată înţelepţilor, specialişti în sacru (2).

În Transilvania, pârâul Arieşul, dar şi valea Iarului, precum şi refrenul din colinde ,,Dal’ erului, Doamne”(de la care, prin contragere a rezultat ,,Ler”) sunt reminescenţe lingvistice ale aryenilor vedici, plecaţi spre est, cu multe mii de ani Î.H., unde au întemeiat civilizaţia iraniana şi în final au invadat India, prin nordul acesteia, potrivit specialiştilor, la mijlocul celui de-al doilea mileniu (I.H.).Iranienii se revendica astăzi ca fiind urmaşii nobililor arya. >>>>

M-am întrebat de multe ori care este motorul schimbărilor pozitive într-o societate şi trebuie să recunosc că de cele mai multe ori sunt tinerii, care refuză să accepte un adevăr relativ, mincinos, contestabil.

Ei sunt cei ce nu sunt legaţi de interese politice ori religioase de moment, ei sunt cei ce caută un adevăr absolut. Deci pe ei îi îndemn să-şi întrebe profesorii de istorie şi de limba română:

Cât la sută din Dacia a fost cucerită de romani? Şi dacă profesorul ştie răspunsul: 14 % din teritoriul Daciei (care se întindea de la vest la est, de la lacul Constanţa-Elveţia de azi şi până dincolo de Nipru).

Urmează altă întrebare:

Câţi ani au ocupat romanii acei 14% din teritoriul Daciei? Şi dacă profesorul va răspunde: numai 164 ani, atunci puteţi merge la următoarea întrebare:

Soldaţii “romani” chiar veneau de la Roma şi chiar erau fluenţi în limba latină ? Aici le va fi şi mai greu să vă răspundă, căci acei soldaţi “romani” vorbeau orice limbă numai latina nu! Cohortele aflate pe pământul Daciei cuprindeau soldaţi din diferite părţi ale imperiului roman, uneori foarte îndepărtate. Găsim Britani din Anglia de azi, Asturi şi Lusitanieni din peninsula Iberică, Bosporeni din nordul Mării Negre, Antiocheni din regiunile Antiochiei, Ubi de la Rin , din părţile Coloniei, Batavi de la gurile acestui fluviu, Gali din Galia, Reţi din părţile Austriei şi Germaniei sudice de azi, Comageni din Siria, până şi Numizi şi Mauri din nordul Africii (C.C.Giurescu, Istoria Romanilor, I, 1942,p.130). Şi ultima întrebare: >>>>

Un verdict decisiv pentru brăţările dacice nu poate fi dat deocamdată

Interesul pentru arheologie, în Europa se dezvoltă încă din vremea renaşterii şi a luat amploare încă din vremea renaşterii şi a luat amploare mai ales începând cu secolul al XIX-lea. Aş spune, totuşi, după cum mărturisea academicianul Alexandru Vulpe, directorul Institutului de Arheologie ’’Vasile Pârvan’’ al Academiei Române, că interesul pentru lucrurile vechi, legate de antichitate, la noi, este de asemenea mai timpuriu, încă de pe vremea lui Cantemir. Şi, la fel ca în toată Europa, am avut personalităţi care au adus contribuţii importante în acest domeniu. Există un interes de a completa izvoarele scrise cu material documentar obţinut prin săpături. Sunt destui care afirmă, după mine neîntemeiat, că noi nu suntem urmaşii Romei. De aceea ancheta de faţă se vrea şi un semnal de alarmă tras pentru a indica drumul greşit pe care circulă istoria noastră. În fond, rândurile acestea sunt o nouă dovadă incontestabilă că istoria, spre surprinderea unora şi confirmarea altora, nu este o ştiinţă. Secolul XIX-lea, să nu uităm, este epoca lui Schliemann, care a făcut epocalele descoperiri de la Troia şi Micene. Evident, acest fapt s-a reflectat în toate ţările. La noi, primul care a încercat să sistematizeze cercetarea arheologică şi care şi-a formulat o concepţie proprie în vederea colectării datelor arheologice a fost Alexandru Odobescu. Este primul arheolog român în sensul pe care îl dăm astăzi acestei discipline. Şi asta o spune un membru corespondent al Academiei Române din 1996. Mulţi îl văd mai mult ca literat, dar să nu uităm că are o operă arheologică consistentă. Mai mult, el este cel care a iniţiat repertoriul arheologic al României, după o anumită concepţie, prin publicarea, pe la 1870 a unui ’’cestionar’’, transmis tuturor prefecturilor judeţene, cu îndemnarea de a colecta date despre situri antice. >>>>

Lui  Anatol si Gabriel  Stati

Dacii nu se dau pe bonuri,dacii noştri nu se vând,

Nu-i mai prognozaţi în roluri,astăzi şi nicicând.

Dacii nu se dau valută,nici pe lei nu se mai dau,

Sunt o stirpe absolută,cum cândva erau.

Dacii nu-mblânzesc oraşe,ei numai în sate mor,

Cu trecut bolnav în oase,mai au viitor.

Dacii merg spre niciodată,dacii plâng în nicăieri,

Să mai nască înc-odată ţara lor de ieri.

Dacii noştri-şi sorb tăria de  din cronici şi mereu

Dau în leagăn Demnitatea ca pe-un Dumnezeu.

În zadar voiţi a-i smulge,în zadar mitraliaţi,

Dacii nu pot fi din ţara lor concediaţi.

Dacii nu se dau pe pâine,nici pe vin cu prea mult rost,

Dar sunt încă convertibili,precum au mai fost,

Niciodată-n tron suspuşii şi nicicând fiind barbari,

Dacii noştri sunt Iisuşii Libertăţii Mari. >>>>

În munţii falnici, vestiţi în lumea toată

Grote şi izvoare ţâşnitoare din maluri

Peşteră cu intrarea ascunsă între stânci

Serpuită de apa coborâtoare în valuri

Nestrămutat aşteaptă !.

Altar din piatră modelată

Şi multe ierburi, vie ofrandă

Celui fără de margini, fără de hotar

doar chip legendar

Duh

Risipit în văzduh

Veghetor

Deasupra norilor

Aşteaptă !.

Invocatorul

Rezemat de spectrul luminii în răsărit

Numără pietrele albe,

Cercetează stigmatele aleşilor

Pătrunzând nepătrunderea lor >>>>

În comuna Ruginoasa, din judeţul Iaşi, se mai păstrează, încă, un obicei desprins parcă de pe un tărâm barbar şi anume, ritualul bătăilor cu bâte, care se ţine de fiecare dată la cumpăna dintre ani, adica pe 31 decembrie şi dacă nu s-ar ţine se socoteşte că ar fi un semn rău pentru anul care vine.

Tinerii din Ruginoasa, împărţiţi în două tabere adverse, numite deleni şi văleni, adică cei din deal şi cei din vale, se adună în această zi în vatra satului, sub privirile localnicilor, care nu au dreptul să intervină în favoarea vreunei tabere, ori alta şi încheie anul printr-o bătaie cu ciomegele.

Cei declaraţi victorioşi au privilegiul de a-şi alege cele mai frumoase fete la balurile care urmează, iar potrivit celor spuse de bătrânii satului, cândva aveau un cuvânt de spus în adunările comunităţii şi chiar anumite drepturi asupra recoltelor (1).

Tradiţia se numeşte în graiul localnicilor Malanca şi este bine de ştiut că, deşi pare un obicei violent, nimeni nu este rănit, căştigătorii sărbătorind de fiecare dată victoria bătând cu maciucile în pământ (2).

Arătăm aici că un astfel de ritual exista în Egipt, în urmă cu 2.500 de ani întrucât este descris de Herodot în cartea sa de căpătâi ,,Istorii” şi transcriem mai jos conţinutul lui pentru a înţelege mai bine de unde derivă Malanca de la Ruginoasa, numit în limbajul de ziar ,,festivalul bâtelor ”.

,,Cei care se adună la Heliopolis şi Buto aduc numai jertfe.Dar la Papremis, ca şi în alte oraşe, alături de jertfe se fac şi slujbe religioase ; la scăpătatul soarelui, câţiva preoţi îşi fac de lucru pe lângă statuia zeului, în timp ce alţii, cei mai mulţi, aşteaptă la intrarea templului cu ciomege de lemn în mână.Alţi oameni, mai bine de o mie,stau învălmăşiţi în faţa lor de partea cealaltă şi rostesc rugăciuni, ţinînd şi ei fiecare ciomege în mână. >>>>

,,Alexandru merge in Indii, unde resed in Himalaya zeii daci.Acolo el intalneste pe Dochia si de la Zamolx invata intelepciune”.Este una dintre observatiile lui Mihail Eminescu, ramase in manuscrisele sale (ms. 2290, f.70.1) si, ca multe altele necercetate si neintelese.

Zeii resed in Himalaya pentru ca au migrat din Dacia, din muntii Riphey si de ce nu, din muntii Haemus care sunt o parte din Himalaya balcanica si originara a indo-europenilor.

Cand arienii au invadat India (mileniul 2 I.H.) ei dispuneau de o cultura vedica, deja formata, in teritoriul matca.

Aratam aici ca mitul Kabandha a existat in culturile Vinca si Gumelnita (mileniile 3-5 I.H.) fapt demonstrabil prin vasele de argila antropomorfe.La cele doua capete ale mitului in cauza se afla zeii proto-daci, Indra-zeul care il creeaza pe demonul Kabandha si Rama- divinitatea care il elibereaza din conditia demonica.

Ca vase de depozitare, aceste recipiente sunt, la nivel lingvistic, ,,buti, butoaie”, butoi fiind traducerea ad-literam a termenului sanscrit kabandha dar si demoni (sanscritul bhuta-demon).

A existat o Ramayana carpatica, in care eroul aparea, fie cu numele sau consacrat, cel de Rama, fie prin intelesul sau, adica ,,Negrul”, ,,Cel intunecat”, ,,Cel frumos ca fata lunii pline”.

Precum si astazi in Thaylanda, ori in statele maharajahilor din nordul Indiei, unde se mai pastreaza inca o traditie vedica, Rama-Chandra este socotit fondatorul statal, tot astfel printii daci, din dinastia lunara se socoteau a descinde direct din Negrul-Voda, craiul intemeietor.

Brahmanismul vedic isi are sorgintea in mosismul proto-getic, avand ca zeitati principale pe Mosul si Dzal Mosu (Zalmoxis), cel trimis in lumea fenomenala sa-i mantuiasca pe geti, zalmoxismul fiind crestinismul inainte de Cristos. >>>>

Protocronismul nu îşi trage seva dintr-o substanţă politică şi cu atât mai puţin are vreo legătură cu ideologia comunistă cum încearcă să acrediteze unele documente oficiale difuzate în România ultimilor ani. Protocronismul, acel curent cultural apărut cu o astfel de denumire în a doua jumătate a anilor 70 este o idee frumoasă menită să scoată la suprafaţă valorile de excepţie ale românilor, valori neştiute ori ştiute şi uitate sau ignorate.Mai mult, cred că un astfel de curent cultural, aşa cum îl înţeleg eu este un drept al oricărei naţii de pe pământ care a produs valori şi o datorie a intelectualilor săi, pe oricare dintre meridianele globului.

Gestul lui Artur Silvestri de a nu se dezice de aparteneţa sa la curentul protocronist ar trebui să fie unul normal, dacă şi vremurile pe care le traversăm ar fi caracterizate de normalitate însă nu este aşa socotind că, la douăzeci de ani dupa cele întâmplate în 1989, încă ne aflăm în tranziţie culturală iar apele întârzie să se limpezească.

Spre deosebire de alţii care şi-au facut din arderea carnetelor de partid un spectacol grotesc, menit să le asigure intrarea în solda noilor stăpâni, după 1989 Artur Silvestri s-a retras o vreme în linişte şi le-a dat tuturor detractorilor săi o lecţie de capitalism aplicat, prin inteligenţă, seriozitate şi mai ales muncă.Iar atunci când a revenit în viaţa publică a rămas acelaşi intelectual vertical aflat cu scrisul şi fapta culturală în slujba neamului său. >>>>

Natura primordială este de jur imprejurul nostru ca o fastuoasă cetate vie cu irizări de smarald. Mă opresc, trag adânc aer în piept şi simt cum gândurile se limpezesc. Mă gândesc că atunci când omul a fost creat aici pe Pământ sau adus pe aceasta planetă dintr-un vast laborator ceresc, el a fost aşezat într-o gradină mirifică, tapetată cu un covor mătăsos de iarbă unduietoare, răcoroasă şi binefăcătoare tălpilor, cu arbori umbroşi , pomi fructiferi de o mare diversitate cu fructe de forme, culori şi gust diferite, suculente a căror aromă se răspândea în întreg văzduhul, împletit cu cel al florilor ce se leganau în adieri aidoma celor din poiana pe care chiar acum o străbat paşii mei, când mă îndrept spre Nedeia mocănească.

Este luna lui Cuptor- după calendarul dacic-adică luna iulie, cea mai caldă, fiebinte chiar – aş putea spune – aici la noi, in Dacia de altădată, teritoriu aflat la jumătatea distanţei intre Polul Nord şi Ecuator. În ţară, în zonele de câmpie s-a anunţat caniculă, dar aici, în zona locuită de mocani, adică de oameni de la munte, oameni ai muntelui, este o temperatură acceptabilă, ideală chiar, care ne asigură confort termic.

La câţiva kilometri de locuinţele sătenilor unde ne-am cazat, dacă străbaţi Valea Zânelor şi urci apoi spre vârful muntelui acoperit cu pădure de  conifere, dinspre care adie mereu un aer pur, încărcat cu ioni negativi, binefăcători, vindecători ai inimilor îmbolnăvite de stres şi poluare în marile oraşe contemporane, ai să găseşti o cetate dacică a căror ruine se văd şi azi, cetate trainică clădită din piatră şi lemn. >>>>

Cerbul Sarabha apare pe vasele de argint descoperite in gorganul de la Calica ( Agighiol ) impreuna cu alte elemente zoomorfe, iar una dintre unitatile decorative importante, in primul rand pentru ca se repeta si pe alte tezaure din Valea Dunarii, este cea formata din pasare, iepure si peste, cu mentiunea ca iepurele ar putea fi luat si ca un alt mamifer terestru, ca spre exemplu, porc, dupa cum despre pasare s-a spus ca este ba un vultur, ba o pasare cu corn sau aducand cu un cocos.

Or tocmai aceasta ambiguitate este importanta de a firetinuta, intrucat aici nu avem de-a face cu specii zoomorfe precise, pentru ca gravorul ar fi putut sa le execute, arta sa este indubitabila, ci facand loc echivocului lasa sa se inteleaga ca transmite simboluri, iar aceste simboluri, dupa cum am vazut cand am scris despre mitul Sarabha sunt mituri si credinte religioase care ajuta la intelegerea, macar in parte, a religiei traco-geto-dacilor.

Despre acest triptic parerile specialistilor variaza de la cele ce ii atribuie calitatea de emblema a dinastilor daci ( 1) si cele ce presupun ca asa zisul vultur cu corn, pestele si iepurele ilustreaza atributele unei mari divinitati cumularde, existente deja in secolul V i.e.n ( 2 ) ., pareri care pot fi retinute in sensul ca nici unul dintre istorici nu se opreste la nivelul decorativ ci incearca sa descifreze limbajul pictographic.

La prima privire pasarea iepurele si pestele , felul cum sunt inlantuite, ne trimit cu gandul la desenul din centrul rotii tibetane a vietii si a mortii, unde troneaza, intr-o dispunere asemanatoare trei animale ce se devoreaza reciproc si anume cocosul rosu, sarpele verde si porcul negru, semnificand fiecare o anume dispozitie psiho-mentala care justifica ramanerea in cercul transmigratiilor. >>>>>

Dintre marile râuri ale ţării, doar patru prezintă specificitatea că izvorăsc şi se varsă pe teritoriul ţării noastre: Jiul, Oltul, Argeşul şi Ialomiţa. Toate se varsă în Dunăre, dar numai Ialomiţa într-un punct (la cota absolută 3.0 m faţă de Marea Neagră), în care ambele maluri sunt româneşti.

Dacă vărsarea prezintă această unicitate, nici Izvorul Ialomiţei nu este mai puţin special, căci se află la o cotă record de 1780 m, ceea ce, la lungimea cursului de apă de 425.6 km, asigură o pantă medie a albiei, de asemenea, de valoare record, de 4.17‰.

Dar nu aceste particularităţi conduc la sacralitatea enunţată, aceasta căutând a demonstra că provine din:

- calitatea deosebită informaţiomal-energetică a apei în punctul de izvor al Ialomiţei, calitate care a fost afectată de modul cum s-a dezvoltat viaţa pe suprafaţa bazinului său hidrografic de 8944 km2, dar care se mai poate regăsi totuşi în zona colinară şi de şes, dar în procente reduse. Situaţia nu este ireversibilă, şi chiar în aceste zone, prin măsuri adecvate, s-ar putea reveni la puritatea fizică şi spirituală a apei de pe vremea când cursul de apă se numea Naparis. (De menţionat că în scrierile din sec. VI denumirea aceasta a devenit Helibachia, după cum arată arheolog Dr. Viorica Enăchiuc).

- densitatea deosebit de mare a obiectivelor cu caracter istoric din preistorie şi până în istoria modernă, concomitent cu cea a obiectivelor sacre.

Strict specific Ialomiţei este faptul că aceste obiective, în aparenţă distincte, sunt în foarte multe cazuri îngemănate sau foarte apropiate între ele, şi că, fiecare în parte nu este la o distanţă mai mare de 3.0 km de malurile albiei cursului de apă. >>>>

O ISTORIE CARE…  DOARE?!    (sau:  ISTORIA DOARE CÂND E RĂNITĂ)

Vezi http://www.youtube.com/watch?v=5RJL5BzlMMQ

http://www.youtube.com/watch?v=EXVCJ4m0J78&feature=related

_________________________________________________________________________________

Într-o recentă suită de lamentabile apariţii în emisiunea “ISTORIA CARE DOARE”, la Televiziunea Universităţii Spiru Haret: “ROMÂNIA DE MÂINE”,  dl. “profesor dr.” sau…”colonel dr.” Mircea Dogaru (ezităm asupra “calităţii” deoarece apare cu ambele calificări în emisiune; pe de altă parte, în ciuda încercărilor, n-am reuşit să identificăm pe INTERNET vreun “CV profesional” al lui Mircea Dogaru) aduce critici fără sens la adresa actualilor susţinători ai “Dacologiei” şi a organizatorului (“din Statele Unite ale Americii”) celor NOUĂ Congrese de Dacologie care au avut loc până în prezent la Bucureşti. Dl. Mircea Dogaru se lansează, cu eroism de Don Quijotte, împotriva unor majore surse istorice, dar pe care – în pofida titlului universitar afişat -  dânsul le crede simple mori-de-vânt…

În fond, dincolo de susţinătorii actuali ai “Dacologiei”, cu cine se războieşte zgomotos dl. Mircea Dogaru?  Cu o pleiadă de importanţi istorici români care s-au străduit să scoată la lumină componenta dacică (şi prin aceasta “central-europeană”!) a rădăcinii istorice a Românilor! Strădania este absolut lăudabilă mai ales după “mişelia roeslleriană” şi după presiunile culturnicilor pro-sovietici care urmăreau, vizibil, falsificarea surselor reale ale Istoriei Românilor. Este evident că dl. prof.dr. Mircea Dogaru ignoră personalităţi de marcă ale culturii române de la Haşdeu, Eminescu şi Nicolae Densuşianu la Vasile Pârvan or Constantin Daicoviciu – inclusiv urmaşii acestora – şi eforturile autohtone (paradoxal: inclusiv chiar ale sale, cum se va vedea!) de a înţelege “etajarea istorică“. Este vorba de explicaţia care a schiţat>>>>

• DEZVALUIRI – Prof.Maria Ciornei : ” Arhetipul Kogaionului “
• Dr.Napoleon Săvescu:,,Strămoşii arieni”
• STUDII – Adrian Botez:”Creanga de Aur”
• ECOURI – D.Vochescu:,,Sǎ cǎutǎm și sǎ regǎsim Dacia”
• Gheorghe Şeitan: „Ţinutul Da Qin şi interesul chinezilor pentru Dacia“
• “Dacia Revival International “: Al IX-lea Congres Internaţional de Dacologie-REGALIAN 2008
• Adrian Botez:,,Negru Vodă, Logostelele şi Eroii.”
• UN SCANDAL CONTINUU – Cosmin Stefanescu: ,,Ocultarea istoriei neamului”
• Nataşa Peteu: ,,O descoperire epocală la Medgidia”
• Ioan Mugioiu:,,Septen Trion”
• Al. Florin Ţene:,,Revolta mitologiei din spaţiul istoric românesc”

CE/CUM VEDE/PRIVEŞTE CEL NĂSCUT A DOUA OARĂ. SFINXUL ŞI CORABIA. REX ET PONTIFEX - ÎN ROMANUL „CREANGA DE AUR”, de MIHAIL SADOVEANU

A-PRELIMINARII:EMINESCIANISMUL LUI SADOVEANU. PEDAGOGIE CĂTRE NEAM, PRIN ULTIMUL MAESTRU/MAG ZALMOXIAN…

Cel mai eminescian dintre romanele lui Sadoveanu este Creanga de aur. Chiar de la început, el stă sub semnul Magului (Rex et Pontifex, Rege şi Făcător de Poduri către Cer, pentru a-l Re-Împăca pe Om cu Dumnezeu-Zalmoxis):

a-atât Magul din Povestea magului călător în stele, cel care, mereu, fără răgaz, trebuie să stea/rămână „în muntele cel ascuns, care va rămânea necunoscut până la sfârşitul timpurilor”[1] – nemişcarea lui din Vârf de Munte-Axă a Lumii-Kogaion[2] este astfel explicată de Iubitorul de Logos Pururi Echilibrator de Lume-AMINUL-EMINESCU:”Dar el din a lui munte în veci nu se coboară/Căci nu vrea ca să piardă din ochi a lumei căi/Ca nu cumva măsura cu care el măsoară/În lipsa-i să se schimbe…şi el, întors în văi/Silit ca să înceapă din începutu-i iară,/Să nu poată s-oprească gândirea celor răi./Şi cine-enigma vieţii voieşte s-o descuie,/Acela acel munte pe jos trebui să-l suie”[3]. (Poziţionarea Magului, identificat cu Axa Dreaptă a Lumii-DAO/TAO are funcţie terapeutic-taumaturgică, de prevenire/vindecare a bolilor Spiritului – cu ferme trăsături soteriologice: El stă acolo pentru ca Lumea/Omul să se re-echilibreze întru Dao/Tao şi, deci, să re-urce, pe Axă în Sus, spre refacerea legăturii cu Taina Supremă a Celei de-a Doua Naşteri-ÎNVIEREA);

b-cât, în egală măsură, cel din Strigoii, identificat, total, cu Muntele-Axă a lui Dao/Tao, „între vârtejuri de zloată am ajuns până la lăcaşul său, într-un loc unde trei izvoare vii saltă de sub piatră zbătându-se ca viperele înţelepciunii lui celei fără de moarte şi murmurându-i numele într-o altă limbă decât cea schimbătoare a oamenilor. Ascultaţi ce-am văzut. Cenuşa veche sta încă în vatra părăsită; lătra în adâncime căţelul pământului; am intrat şi l-am găsit palid şi semeţ în jâlţul dăltuit în stâncă. Cu dreapta ţinea toiagul de fildeş. Avea muşchi în plete şi sân; îi ajungea barba la pământ şi genele la piept; deasupra-i fâlfâia, gonindu-se în roate, <<Cu-aripele-ostenite, un alb şi-un negru corb…>>”[4] – de observat cum respectul lui Sadoveanu pentru Aminul Neamului merge>>>>

Am citit de curand articolul Domnului Dimitrie Grama din Danemarca ,din ziarul “Neamul Romanesc”, intitulat _ “Cuvinte despre strabuni.” si am avut o revelatie: In curand vom afla cine suntem noi Romấnii si cine suntem noi Dacii.Cat timp exista romani ca Dimitrie Grama, care cunosc si se identifica cu cu neamul romanesc, strabunii nostrii Daco- Geti se vor arata in lumina lor adevarata. Eu sunt un un batran de 78 de ani, si m-as bucura sa traiesc pana cand Dacii se vor cunoaste si vor fi mandrii de trecutul lor.Domnul Grama spune ca romanii trebuie sa aiba initiativa in studierea Dacilor; dar care romani? Nepotii mei care sunt acum studenti la politehnica ,nu cunosc ca TRoienii Erau Traci,- de fapt nu stiu nimic despre Troia, nu-I intreseaza ca Alexandru macedon era trac, sau ca Eneia tracul a fomat latinitatea.Nu sunt interesati de Eminescu , Cosbuc,Goga sau Alecsandri. , nu asculta muzica romaneasca si si nu sin u sunt mandri de inventatorii romani.Pentru mine este o drama sa assist cum invazia globalizarii distruge neamul romanesc.Noroc ca mai sunt si altii care tin aprinsa faclia culturii noastre nationale.>>>>