~Mircea Dorin Istrate: „Poezia dacilor liberi“
LUMEA DACILOR
Din vremi rămase-n urmă pe-a timpului cărare,
Din început de lume cu sete de-nălţare,
Un zvon străbate tainic hotare să-mpreune,
Vestind că lumea dacă îmi e de-acum un nume.
****
Că veacuri curgătoare şi-a tot lăţit moşia,
Unind sub ascultare noroadele şi glia
Ce fost-au răsfirate sub vremuri mişcătoare
Pe nesfârşite câmpuri, sub soarele răsare.
****
Că, scoborând din ceruri, şi-au pus, în a lor frunte,
Sămânţă veşnicită de zei, care să-nfrunte
Potrivnicele timpuri şi cele crude hoarde,
Venite de aiurea să fure şi să prade.
****
Că ei se cred din timpuri a fi nemuritori,
Că râd de coasa morţii, că-n cer e locul lor,
Pe câmpul bătăliei, de mor în bărbăţie,
S-or nemuri de-a pururi, slăviţi şi-n măreţie.
****
Că zeii lor le pus-au în glie, mestecate,
Şi aur cât cuprinde, şi sare, şi bucate,
De-aici să nu mai plece, să fie stâlpi de stână,
Cât vremuri tot vor trece în goana lor nebună.
***
Azi, duşi în nemurire cu lumea lor uitată,
Sunt dulce pomenire, slăvită şi-nstelată,
Ce nalţă al nost’ suflet, trezeşte şi-nfioară
Simţirea ce se cheamă că-i dragostea de ţară.
______________
DECEBAL
Aveţi curaj nebun să vă-nfruntaţi azi soarta
Şi-n luptă dreaptă să vă-ntreceţi moartea?
Ori laşi, pe veci, rămâneţi în cronici de istorii,
Ca pieritori ai urmei la secoli de istorii?
Eu, Decebalul vostru, vă chem azi îndesate
S-aveţi cununi de laur ori clipe numărate.
****
Aşa grăit-a dacul, în faţă la cetate,
Când oastea sa puţină, setoasă de dreptate,
Vedea puhoiul cela al armiei romane,
Cuceritorii lumii de aur şi coroane.
Şi-mbărbătată astfel, oştirea sa măruntă
Ca leii din strânsoare, sloboastă-i către luptă.
Minuni de vitejie făcut-au înmiit
În cel puhoi de fală, ce greu i-a biruit.
Niciunul preţ nu pus-a pe viaţa-i trecătoare,
Ştiind că soarta ţării-i la margini de strâmtoare,
Iar vremii ce-o să vină lăsa-vor nemuririi
Exemplu de voinţă, izvor al nepieirii.
***
Din ceea vâlvătaie, mistuitoare faclă,
Rămasă-i o scânteie, comoară pusă-n raclă,
Cu ea veni-va vremea s-aprindem iară spuza
Altarului măririi, în cuib la Zegetuza.
Şi-atuncea, Decebalul odihna o să-şi cate,
Ştiind că soarta-i crudă făcutu-i-a dreptate.
*
Vă-ntoarceţi, vremi ucise pe treptele uitării,
Turnaţi în viaţa noastră virtuţi, şi-n faţa ţării
Spălaţi ruşinea care, slinoasă, lipicioasă,
Cuprins-a bărbăţia în vârful ei de coasă.
Că prea e amorţită cea naţie română,
Iar gândul nemurii îmi stă de-acum s-apună.
Prea v-a topit cu sine trădarea de arginţi,
De-aţi întinat coroana menită pentru sfinţi.
Scurmaţi, că nu-i târzie, în vatră stinsa, spuza,
Şi focu-l reaprindeţi din mit, la Zegetuza.
______________
IZBÂNDĂ AMARĂ
Cu trâmbiţe de-aramă şi surle aurite,
Se dă de veste lumii, că-n vremuri ce-s mărite,
La Roma, Împăratul supuşii iar şi-i cheamă,
Puterea să-şi arate, îngloriată-n faimă.
Că l-a învins de-acuma pe dacul DECEBAL
Şi-ntinsu-şi-a moşia cu cel regescul val
Ce-a înghiţit Carpaţii şi s-a oprit la mare,
Iar pod peste Danubiu făcutu-l-a cărare.
****
Mulţimi de sclavi promite şi grâne-ndestulate,
Şi aur cât cuprinde a sale largi palate,
Şi jocuri la mulţime, s-o sature de stat,
Şi lupte în arene cu fiare, îndesat.
****
El ştie, toate astea răsplată-s meritată
La cei căzuţi în lupte din oastea-i împărată,
La umilinţi pe care menit a fost să-ndure
Când a-ncercat pământul la cela dac să-l fure.
****
Atunci, cu grele jertfe, cohorte numeroase
Căzut-au secerate de sorţi nenorocoase,
Lăsând pe câmpul luptei, şi arme, şi stindarde,
În vrerea lor nebună, menită ca să prade
Averea care dacii şi-au strâns-o învechită
Din munca lor cinstită, de ceruri dăruită.
****
A-ncremenit atuncea imperiul în uimire,
Că armia trufaşă n-a fost în biruire,
În vremi ce-n astă lume nimic nu-i sta în cale
Puhoiului ce-n valuri se prăvălea la vale.
****
De-atunci, el tot gândit-a ruşinea cum s-o spele,
Să şteargă din istorii popoarele rebele
Ce nu acceptă jugul romanului trufaş,
Lăsându-l de ocară, neputincios şi laş.
****
Acuma triumfase, iar oastea lui mărită
În glorii se întoarce, mai rară şi slăbită,
Dar bine-nlăurată din miticii Carpaţi,
Că au scăpat imperiul de râsul celorlalţi.
****
O mare supărare îmi are Împăratul,
Că n-a văzut în lanţul sclaviei şi pe dacul
Ce-a îndrăznit ’naintea măririi lui să stea
Şi-a preferat ca însuşi viaţa să şi-o ia.
****
O faptă ca aceasta ridică, nu coboară,
Mărirea celui care a preferat să moară
Decât să fie sclavul batjocorit, scuipat,
Când, vitejeşte, neamul cu-ai lui şi-a apărat.
****
Nu-i liniştit acuma, că-n ceea depărtare
Şi-a-ntins împărăţia la răsărit de soare,
Dar, astfel, soarta Romei îmi pare ocrotită
De lumea cea barbară, acolo pironită.
*
Să-nceapă veselia, să ţină încă luni,
Să-nglorieze fapte cu lauri şi cununi,
Să curgă vinu-n cupe, să fie desfătare,
Că Romei îi surâde norocul iar sub soare.
________________
NU-MI PĂRĂSIŢI COLUMNA!
Ce-mi câştigaţi de-mi părăsiţi Columna,
Voi, daci viteji, în piatră stând eroi
Din vremi în care prinsu-v-a furtuna,
Cei ochi ai lumii-s îndreptaţi spre voi .
****
Modele-aţi fost la cronica în piatră,
Străbuni ai mei, bărbaţi adevăraţi,
Prin jertfa voastră sângerată-n vatră,
În carnea pietrei staţi înlăuraţi!
****
De soclul mi-l lăsaţi, ca să vă-ntoarceţi
La traiul vostru aspru, sănătos,
Ce-o să-mi găsiţi aici, şi ce-o să-mi faceţi?
Că timpu-i rău acum, şi-i mincinos.
****
Nu mai aveţi cel rege şi cea ţară
Şi strâmt îmi e al vostru sfânt pământ,
Că ce e bun lăsat a fost să-mi piară
Şi-ţi fi de-acum sărmane frunze-n vânt .
****
Mai bine staţi acol’, în văzul lumii,
Fiori de bărbăţie să ne daţi,
C-atât ne-a mai rămas, să strângem pumnii
Şi să visăm la voi, cei înstelaţi.
_____________
COLUMNA, MECCA NOASTRĂ
Piatra rece a Columnei are-n ea, adânc săpate,
Chipuri aspre, prinse-n luptă, de străbuni, ce-n veac, odată,
Cu-a lor viaţă, pusă scuturi la puhoi năvălitor,
Ne-au lăsat în cartea vieţii un însemn nemuritor.
****
Viaţa noastră în răstimpuri cere jertfă de bărbaţi,
Să-nnoiască vâna ţării cu eroi adevăraţi,
Borne facă la istorii şi-orizontului reper,
Vieţii veşnic mergătoare, de la humă pân la cer.
****
În a marmurii Columnă, pururi sunteţi înălţaţi,
Fraţi de sânge-n toate cele, tarabostes şi comaţi,
Viaţa voastră înhumată-i, ca sămânţă de speranţă,
Pentru veacuri următoare fie flacără măreaţă.
****
Mecca noastră de-nceputuri e de-a pururea Columna,
Toţi ar trebui odată s-o vedem, să punem mâna,
Să-i simţim în carnea vieţii pe vitejii noşti bărbaţi
Şi clipita de istorii când au fost îngloriaţi.
****
Învăţaţi că jertfa este datoria învoielii
Între voi şi soarta ţării, şi-n speranţa învierii,
Voi pomelnice rămâneţi, veşnici vii şi lăudaţi,
Iar în cronicile ţării, pentru fapt, înstelaţi.
MIRCEA DORIN ISTRATE
____________________
____________________
